Falling apart

LukHash, adrenalină în stare pură. Cu căşti efectul e copleşitor. Puţin emo, citadin, singurătate în marea agitată de beton şi sticlă. Polonezi din câte înţeleg... Ciudată tânăra care se descompune în prim plan. Aş vedea oraşe care se descompun şi recompun prin pixelizare, particule subatomice care îşi schimbă în permanenţă forma.

Royalty-free music for professional licensing

Deci... LukHash. Ascultaţi melodia şi dacă vă place consumaţi tot albumul.

Postare intermediară

Constat că întreţinerea unui blog e o activitate complicată pentru o persoană care nu prea deţine magia cuvintelor.

"Conversaţia e un lucru complicat, care trebuie exersat permanent" suna o replică din Şoimul Maltez.

Pentru mine lucrurile stau foarte rău la acest capitol. Şi nu vă aşteptaţi să vedeţi picturi făcute de mine pe acest blog, asta din raţiuni pe care prefer să nu le dezvălui. Să spunem că sunt oarecum o persoană publică.

Am observat însă că bloggăritul conţine o cantitate importantă de - hai să le spunem - dulci nimicuri. Cel puţin aici aş putea face faţă. Iar când îmi seacă ideile pot oferi câteva din preferinţele mele muzicale.

Unele sunt melacolice...

Royalty-free music for professional licensing

altele mai puţin.

Vă las să le savuraţi în tihnă, şi nu e exclus să revin în miez de noapte cu noi postări.

Poezie dură

 
"Sunt atât de rapid încât seara, când apăs întrupătorul de lumină, ajung în pat înainte de a se stinge becul." (Cassius Clay)

Poetic aproape...

Teamă viscerală

Cabaret Mechanical Theatre, bricoleuri geniali. Lemn, sârmă şi vopseluri, o viaţă mecanică delicată. Efectul e bizar. Probabil că teama viscerală pe care o avem faţă de aceşti pretendeţi la viaţă vine din groaza de moarte.

Sindromul unncany valley a fost observat în aria roboticii şi a jocurilor video, unde fiinţe neînsufleţite ne copiază gesturile si sentimentele. Copilul se sperie de păpuşile de pe scenă. Adultul va simţi şi el un nod în gât, rămas din timpurile copilăriei.

E greu să acceptăm că pielea şi carnea moale în care suntem înveliţi sau pe care o mângâiem se va închega precum ceara. Nu iertăm maşinilor şi făpturilor pixelizate că ne amintesc acest lucru.

Platon povesteşte că în mijlocul banchetelor pe care le dădea un rege unui servitor i se poruncea să aducă un mic schelet sculptat în os. Aminteşte-ţi că eşti muritor, mărite rege.

Noi, pe cât ne amintim, pe atât o luăm mai zdravăn la sănătoasa. E în natura umană. Însă am deviat de la drăguţul videoclip. Vă las să-l savuraţi în tihnă.

Un peu de musique...

Un peu de musique

Royalty-free music for professional licensing

...o piesă în care te acoperă treptat, ca un ocean, în care trupul ţi se dezintegrează atom cu atom. Enjoy!

Cum să pierzi câştigând

Am revăzut ieri un film vechi şi drag mie, Searching for Bobby Fischer. Filmul este biografic, descrie copilăria campionului de şah Joshua Waitzkin.

Josh este un copil talentat la jocul de şah, un joc unde inteligenţa se manifestă creativ şi în acelaşi timp ordonat. Ca o paranteză numeroşi pictori (Marcel Duchamp, Grigorescu) poeţi (Mihai Eminescu, Nichita Stănescu) sau actori (Gheorghe Visu, Ştefan Iordache) au apreciat si exersat micul război pe 64 de pătrăţele.

Josh Waitzkin este un băieţel pentru care jocul de şah se transformă în artă. El poate juca şah fără să vadă tabla (câmpurile sunt numerotate), în timp ce construieşte castele din Lego. Va câştiga titlul de Mare Maestru la 12 ani într-un meci dramatic, în care va juca împotiva unui băiat îngâmfat şi obraznic. Finalul partidei - pe care vi-l propun să-l exersaţi pe o tablă magnetică sau pe un set cu piese de lemn - are o frumuseţe aparte. O veţi descoperi numai după ce veţi muta piesele pe tablă şi după ce vă voi dezvălui câteva reguli care fac situaţia mai picantă.

Josh joacă la negre şi adversarul său la albe. Regula spune că pionii, odată ajunşi la capătul liniei, se pot transforma în altă piesă, de preferat în damă (profesioniştii folosesc acest termen în locul celui de regină). Situaţia de pe tablă e tensionată însă egală: ambii concurenţi au un rege şi câte un pion, însă amândoi îl pot transforma în damă.
Jucătorii profesionişti abandonează partida în momentul în care adversarul obţine prin transformare o piesă mai puternică. Întreaga chestiune ţine mai mult de aritmetica elementară: câte pătrăţele mai are fiecare până să ajungă la marginea tablei (albul la h8 şi negrul la a1) ? Şi aici situaţia e egală: patru de fiecare. Şi atunci ce poate face diferenţa? Simplu şi logic: avantaj va avea cel care mută primul. Cel care va muta primul va ajunge mai repede pentru că celălalt va avea o mutare în minus.

Din nefericire aici albul mută primul.

-Ai pierdut, îi va spune însă Josh adversarului său. Îţi ofer o şansă: ne strângem mâinile şi declarăm remiză. Împărţim împreună titlul.
-Eşti nebun!?! îl întreabă adversarul. Nu vezi că mai am doar patru mutări şi-mi scot dama? Tu ai pierdut! Abandonează sau joacă!

Şi totuşi albul pierde!!!

Nu credeţi? Mutaţi piesele pe tablă şi veţi vedea minunea. Josh a văzut-o cu 17 mutări înainte de a se petrece.

E ca în viaţă, uneori câştigi şi afli că de fapt ai pierdut.

P.S.: Aştept să postaţi la Comentarii dacă aţi descoperit trucul. Have fun.

Flori

Gândirea pozitivă este opusul gândirii. (Peter Esterhazy)

Peter Esterhazy: gîndirea pozitivă este opusul gîndirii.

Citeste mai mult: adev.ro/mgytcs

Oamenii s-au obişnuit să vadă în pictură - şi în general în artă - un fel de calmant sufletesc de tipul floarea-lacul-lebăda. Asemenea viziune îngustă mutilează complexitatea vieţii. Nu putem să gândim angelic la nesfârşit, ca să-l parafrazez pe Andrei Pleşu. Frumosul nu e singura trăsătură a vieţii, şi poate nici cea mai importantă. Avem nevoie şi de alte trăiri, avem nevoie şi de alte experimente.

Instinctul de conservare şi buna judecată ne fac să refuzăm experienţele potenţial nocive, dar ele se întorc consumate sub formă de experienţă trăită de alţii. Fie citim, vedem un film sau o piesă de teatru asimilăm experienţă negativă benignă. Un veritabil vaccin pentru psihic.

De aici apetenţa noastră pentru dramă, durere, suferinţă. Nu, nu suntem sadici şi nici fariseici. Ne doare nenorocirea altora, dar în acelaşi timp efectul pentru noi este benefic. La rândul nostru dăruim din cana cu amar şi celorlalţi, la fel cum dăruim şi din cea cu bucurie.

Încă de mici am învăţat că balaurul trebuie să moară, ba chiar să i se taie cele şapte limbi spre a servi drept ca împăratului. Zmeului i se taie capul, şi câte şi mai câte. Partea întunecată a vieţii se infiltrează treptat în regatul copilăriei, încercând să creeze un echilibru. Bun şi Rău, Negativ şi Pozitiv.

(Paul Klee - Senecio - 1922)

Eram copil când am văzut pentru prima oară Senecio, pictura lui Paul Klee. Ore întregi am admirat frumuseţea şi gingăşia culorilor. Rozuri calde, carnaţii ce rivalizau cu cele mai savante cromatisme ale Renaşterii, portocaliul pulsând în fundal.

Şi totuşi ceva diabolic se insinuează în pictura aceasta. Ochii. Da, ochii! Roşii, de foc, aproape rotindu-se in orbite.

Klee a pictat o floare, chiar dacă forma nu trădează acest lucru. Senecio este o specie de plantă, o floare din familia margaretelor. Delicată, luminoasă. Otrăvitoare însă. Mortală.

Câte otrăvuri nu ascund atâtea pieliţe delicate? Lecţia maestrului Klee ar trebui asimilată. Mai ales că nu ne otrăveşte.

Pisici şi nebunie

Louis Wain, un nume mai puţin cunoscut şi deloc important în pictură. Un pictor minor, însă cu o pasiune mistuitoare.

Wain a pictat pisici. Le-a umanizat, le-a dat diverse roluri. Până la un punct, până când pisicile au ajuns să-l obsedeze.

Schizofrenie. Şi nu e singurul. Vincent Van Gogh a avut-o într-o formă mai moderată. Dealtfel unele din tablourile sale din perioada de început a bolii seamănă izbitor cu tablourile lui Van Gogh.

Ce a urmat însă... vă las să descoperiţi...

De ce blog?

Nu ştiu. Întotdeauna m-am exprimat mai bine prin culori şi pensule. Nu ştiu de ce ar trebui să-mi fac blog. Poate să scot resturile care nu se pot picta. Sau poate să pictez folosind cuvinte. Aş scrie doar noaptea, când tastele sunt reci şi noaptea e caldă. Singurătatea atelierului e apăsătoare. Luna m-ar privi prin geam, galbenă ca mierea.
 (...)
N-aş vedea nici o stea.  Aş putea face un portret. Portretul elefantului înghiţit de un şarpe boa. Sau mi-aş putea face autoportretul. L-aş pune să îmbătrânească în locul meu, os pe pânză. Persistenţa memoriei. Alb pe alb.

Restul nu mai înseamnă nimic.

Royalty-free music for professional licensing